Prea adânc îngropat de consecințele pseudo-dihotomiei om-natură se găsește încă acel instinct comun și de neignorat al apartenenței.  În viața de zi cu zi numim natură ceea ce nu poate să fie inclus în arealul lucrurilor create prin mijloace umane, ca și cum acțiunea susținută prin intenție și scop a speciei noastre ar poseda un caracter transformator intrinsec. O întreagă epocă, antropocenul, se concretizează în jurul acestei distincții, structurând teoretic și științific o eră (mult prea scurtă în termeni geologici),strict în baza unui sistem de tip acțiune-consecință, unde actorul principal și unic este omul.

În ceea ce privește construcția conceptuală, Cosmin Frunteș gravitează în jurul acestui raport înțeles ca problemă primordială a ființei, fără a se rezuma strict la cercetarea pozițiilor pe care omul le poate dezvolta față de un context natural. Între acest fapt teoretic cât se poate de general și intuiția artistică pur subiectivă acționează un element care, prin însăși caracterul său, poate aduce reorientarea necesară în închiderea rănii deschise prin distincția dintre om și natură: memoria.

Subiectivizată în cadrul procesului artistic, natura devine expresia unei nostalgii universale. Poate că acel sentiment al apartenenței necondiționate își are originea în locul incert al amintirilor timpurii, de-o potrivă trăite și povestite, unde natura nu avea nevoie de un nume și o explicație pentru a fi înțeleasă. Așa cum noi avem abilitatea reamintirii, la fel și spațiul natural poate să fie înțeles drept păstrător al memoriilor, prin abilitatea sa de a conserva urme. Astfel, cadrele naturale compuse de Cosmin Frunteș își fac apariția atât prin prisma reîntâlnirii cu acea receptare timpurie, încă nedereglată conceptual, a naturii, cât și printr-o atentă considerație față de caracterul păstrător al spațiului. Imaginea câmpului este evidențiată în mod special de artist ca loc în care cele două aspecte ale memoriei circulă liber, informându-se reciproc: prima data prin intermediul nostalgiei, apoi ca reziduu al muncii și exploatării.

Despre emiterea, receptarea și păstrarea de către spațiu al acestor urme mai mult sau mai puțin intenționate se poate vorbi și în cazul actului performativ intitulat Horizons realizat de Grupul NOIMA în 2016.  Înregistrarea video prezintă în buclă procesul trasării unui orizont subiectiv, pluriperspectival și transmite, pas cu pas, încercarea artiștilor de a concretiza abstracția prin cea mai grafică formă posibilă: linia. Cum fiecare copac poartă însemnul unui infinit estimat cu ochiul liber, adevărata linie a orizontului este purtată pe rând de fiecare și, în final, de niciunul. În final, un semn menit să ghideze privirea către un continuum neîntrerupt ajunge să producă un efect total contrar, unde fragmentul si diviziunea devin elementele care aduc certitudinea dezorientării. Performance-ul este dublat de lucrarea lui Cosmin prin care se anticipează efectul final al acțiunii grupului NOIMA. În lipsa unei asocieri video, peisajul produce o impresie stranie care atrage interpretări multiple – un loc liminal, în care conceptele obișnuite ale orientării precum direcția și timpul își pierd sensul, sau un traseu forestier întors pe dos, unde copacii marcați aleatoriu ghidează rătăcirea.

În cazul picturilor este important de observat absența figurii umane sau a oricăror elemente asociate ei. Ceea ce afirmă prezența în mod indirect, în schimb, sunt urmele imprimate locului. Spre exemplu, când intervine elementul copacului retezat, ceea ce vedem și presupunem are mai mult legătură cu acea absență decât cu elementul în sine reprezentat. Urma lăsată ca amintire permanentă a acțiunii produce un impact în sens invers, deoarece astfel de urme dau glas memoriei locului.

Interpretată atât în sens natural, optic sau biologic, prin trimitere către procesul fotosintezei, cât și în sensul său spiritual, lumina actualizează permanent umbrele acestor urme-ca-amintiri. Fiecare pictură reda vizual luminina ca sursă a lumii naturale, fără a îi nega caracterul imaterial, metafizic.

Ca și consecință a acestei abordări, peisajele lui Cosmin Frunteș aduc la lumină o natură proaspăt deshumată, nealterată conceptual sau estetic, capabilă de a își purta povara enormă a propriilor amintiri. Cu toate că artistul intuiește tematic relația contextuală a omului cu natura, concluzia vizuală nu se limitează la reperul imediat accesibil și idealizat al comuniunii absolute. În lucrări apare natura brută și potențial brutală. Mai mult, ea apare în aspectul ei perfect amestecat, purtând amintirea unui melanj primordial, recent transformat într-o platformă simplist obiectificată a vieții. Nu există delimitări. Fiecare element curge și decurge în acord cu impulsul spontan prezent pe întreaga suprafață. Un rol important în acest sens îl au texturile, împreună cu impresia tactilă generală pe care aceste urme materiale reziduale o transportă aproape automat către privitor. Ca efect final, lucrările capătă un fel de duritate plastică menită să afirme substanța atât în spațiul deschis de reprezentare, cât și în cel din afară.

Text: Tea Vindt