Și alți 50 de oameni ascultă,

Este de așteptat că vor exista 50 de variante de roșu în mințile lor.

Și putem să fim siguri că toate aceste variante de roșu vor fi foarte diferite.

Unul dintre cele mai concrete moduri de a descrie acest dialog imperceptibil pe care percepția îl poartă în permanență cu limbajul îi aparține Josef Albers, artistul a cărui practică revendică denumirea de ,,pictură perceptuală” (perceptual painting). Este vorba despre diferența dintre a cunoaște cum se simte culoarea și încercarea de a numi-o sau de a o descrie. Cu toate acestea, pentru a cunoaște ce fel de lucru este culoarea, nici discursul instrumentalizat și nici senzația brută nu oferă suficientă libertate. Este nevoie de o intuiție profundă, care să treacă prin ambele sfere, fără a rămâne blocată în niciuna dintre ele. Arta a oferit dintotdeauna un mediu propriu manifestării unei astfel de intuiții, aducând la suprafață potențialul latent pe care culoarea îl poartă în sine.

În total, există aproximativ 30 de nume distincte de culori[1], atât de puțin spațiu lingvistic alocat pentru descrierea unui ansamblu cu adevărat incalculabil de nuanțe perceptibile. Cum putem să surprindem în mod discursiv complexitatea percepției în momentul în care ne aflăm într-un asemenea dezavantaj? Într-una dintre povestirile scurte ale lui H. P. Lovecraft, The Colour out of Space, apare o situație destul de captivantă în care personajele interacționează cu o materie extraterestră a cărei culoare este străină, de nedescris. Doar prin analogie senzația respectivă putea să fie caracterizată drept ,,culoare”.[2] Absurda situație în care se deschide posibilitatea perceperii unei culori ,,noi” (o culoare situată înafara ,,spectrului normal”) intervine aici ca mijloc de a semnaliza suma lucrurilor situate dincolo de înțelegerea umană, echivalată în general cu imensitatea spațiului cosmic. Deși pare a fi o premisă ideală pentru alimentarea fricii de necunoscut, în urma unei astfel de narațiuni apare momentul în care intervine realizarea faptului că, în esență, și culorile ,,cunoscute” sunt cel puțin la fel de greu de pus în cuvinte. Singurul fapt care le anulează impactul perceptual este caracterul lor familiar.

Totuși, nu se poate spune dacă această familiaritate este nativă sau empirică, fapt care duce la propagarea celei mai cunoscute dezbateri din studiul psihologiei vizuale la finalul secolului al XIX-lea.[3] Ca exponent al teoriei cunoașterii native, studiul lui Ewald Hering se naște dintr-o simplă analiză a interacțiunii dintre limbaj și culoare.[4] În teoretizarea sistemului bazat pe opoziție cromatică, savantul introduce un model al spectrului organizat pe două axe, fiecare definită la extreme prin două culori cu caracter opus (roșu-verde și albastru-galben), pornind de la observarea incapacității lingvistice de a da sens anumitor combinații de culori (nu putem imagina un roșu-verzui sau un albastru-gălbui). În orice situație, concluzia este aceeași: exercițiul mental de descriere a unei culori, fie ea terestră sau nu, duce fără excepție către o înfundătură.

În OPTICKS I love your red shoes. They are yellow Radu Comșa propune o cale de evadare din această capcană, povestind vizual despre ceea ce poate să însemne culoarea în sine, fără suport figurativ sau verbal. După studiul obsesiv al celor mai importante teorii despre culoare, de la prepararea pigmenților la înțelegerea proprietăților fizice/optice ale luminii, artistul se reîntoarce la palpabilitatea percepției directe pentru a declanșa alte moduri de a înțelege culoarea, acest ,,dat” cunoscut instantaneu, banal în aparență, dar imposibil de reprodus prin cuvinte sau rememorat din senzație.

Până recent, în cadrul picturilor în special, culoarea a servit ca simptom al reprezentării. Stabilirea unui simbolism cromatic determină prima instanță în care percepția culorii și sentimentele/senzațiile adiacente fac un pas în față, periclitând întâietatea subiectului reprezentat, fără să își părăsească însă caracterul secundar, adjectival.(ex: devine important ca o floare este roșie și nu albă, dar aspectul figurativ al florii rămâne central în pictură). Detașarea totală de reprezentare apare odată cu abstractizarea artei, prin dezasamblarea și simplificarea figurii/formei până la dispariție. Din perspectivă istorică se remarcă curentele de la începutul secolului XX deoarece reprezintă originea general recunoscută a procesului de dematerializare completă a reprezentării figurative. Dintre teoriile influente care stau la baza unor astfel de demersuri artistice se remarcă suprematismul lui Kazimir Malevich și cazul particular De Stijl (sau neoplasticismul lui Piet Mondrian). Abnegând subiectul, atât celebrele Pătrate (Pătrat negru pe fond alb / Pătrat roșu) ale lui Malevich, cât și compozițiile utopic-geometrizate ale lui Mondrian indică (cu scopuri diferite și în contexte diferite) drumul către un alt mod de a înțelege atât culoarea cât și spațiul pe care ea îl ocupă, deschide și ordonează totodată. Din acest punct teoretic crucial diverg multiple fascicule ale creației bazate pe explorarea felului de a fi al culorii, toate acordând o atenție deosebită modului în care aceasta poate funcționa/acționa ca subiect.

În ,,OPTICKS I love your red shoes. They are yellow” Radu Comșa propune o cale de evadare din această capcană, povestind vizual despre ceea ce poate să însemne culoarea în sine, fără suport figurativ sau verbal. După studiul obsesiv al celor mai importante teorii despre culoare, de la prepararea pigmenților la înțelegerea proprietăților fizice/optice ale luminii, artistul se reîntoarce la palpabilitatea percepției directe pentru a declanșa alte moduri de a înțelege culoarea – acest ,,dat” cunoscut instantaneu, banal în aparență, dar imposibil de reprodus prin cuvinte sau memorat din senzație. Pe lângă propunerea unui studiu cromatic original, Radu Comșa analizează culoarea ca spațiu și spațiul culorii simultan, prin îmbinări de materiale și tehnici diverse. În lucrări, culoarea nu este aplicată pe pânză, ci devine una cu ea, ocupând locul ei. Aici apare doar un indiciu despre cum spațiul și culoarea ajung să se suprapună constant în cadrul demersului artistic, iar interesul său pentru arhitectura modernistă și muzica atonală asistă activ procesul desfășurat în cadru plastic. Astfel, obiectele create devin sinteze conceptuale complexe care reflectă compoziția mentală prin mijloace materiale comprehensibile.

Cu același scop al explorării cromatice, atât din perspectiva purei percepții, cât și din cea spațial-relațională, compozițiile lui Radu Comșa cuprind și un element ludic atașat culorii. Inspirat în special de două jocuri, unul logic (cubul Rubik), altul dinamic (Twister), el analizează vizual modul în care interacționăm instinctiv cu anumite prezențe cromatice. Punctul comun al exemplelor amintite este asocierea senzației vizuale produse de culoare cu locul ocupat în spațiu. Deși comandă acțiuni total diferite, mecanismul pe care se bazează rezolvarea/câștigarea este unul și același în ambele părți. În cazul cubului este vorba despre localizarea și ordonarea culorilor, pe când la twister esențială este poziționarea corpului în raport cu un plan marcat prin culori. Mișcarea geometrică, algoritmică își găsește contrapunctul haotic, randomizat. Cercul întâlnește pătratul, iar unghiul drept întâlnește arcul. Cele două exemple sunt poate cele mai accesibile atunci când vine vorba despre utilizarea culorilor în jocuri, dar adevărul este că, în majoritatea jocurilor, culoarea (sau lipsa ei în același scop: șah) este un component nelipsit, iar acest fapt se datorează nevoii de asuma/identifica rapid o poziție în spațiu. Culoarea îndeplinește eficient acest rol deoarece perceperea și recunoașterea ei se produc aproximativ instantaneu. Valabile și în sens invers, asocierea și localizarea sunt procedeele unice care dezvoltă abilitatea de a reține și numi culori individuale încă de la începutul traseului cognitiv. Un copil nu poate învăța roșul în mod abstract, ci poate învăța să identifice unde se repetă roșul ca senzație, iar acest lucru rămâne valabil pe tot parcursul vieții. De aceea, simplul act de invoca memoria unei culori prin cuvânt (conform citatului din deschidere) se produce cu dificultate și absolută inexactitate, iar acest fapt determină condamnarea adjectivală a culorii, etern descriptivă și de nedescris.[5]

Mai mult, atunci când sunt luate în considerare și cazurile unor afecțiuni medicale ale sistemului visual, precum daltonismul sau discromatopsia, sistematizării unei percepții generale a culorii devine un lucru absurd. Radu Comșa studiază cu atenție aceste cazuri speciale și crează traduceri vizuale ale culorii. În lucrarile apparent acromate, griurile sunt obținute prin amestecul tuturor culorilor, deși impresia lipsei de culoare acționează ca un filtru aplicat instantaneu, acoperind și modificând spectrul. Cu alte cuvinte, se poate spune că nucleul expoziției ,,OPTICKS I love your red shoes. They are yellow.” se reduce la o observație simplă: Dacă judecăm în profunzime, conform tuturor evidențelor, identificarea obiectelor prin culoare ar trebui să ne devină imposibilă. Despre culoare nu se poate spune nimic mai mult decât dictează aparența ei efemeră, în ciuda faptului că ea joacă un rol crucial atât în organizarea spațiului mental, cât și în cea a spațiului fizic. Palpabilitatea senzației a reușit să se sustragă de la bun început din fața generalizării teoretice, iar tocmai din caracterul anti-teoretic se renaște fascinația simplei posibilități de a percepe. Pe cale științifică, spectrul este relativ limitat pentru noi (în cel mai „rău” caz sintetizat la ROGVAIV), însă modurile de a interpreta chiar și una dintre nuanțe sunt infinite și de nerepetat.

[1] Josef Albers, Interaction of Color, Yale University Press, New Haven-London,1963.

[2] H. P. Lovecraft, The Colour out of Space, Lancer Books, New York, 1967.

[3] Turner, R. M., In the eye’s mind: vision and the Helmholtz-Hering controversy, Princeton University Press, 1994.

[4] Wayne Wright, „Psychologically Pure Colors”, Encyclopedia of Color Science and Technology, Springer Science+Business Media, New York, 2013.

[5] Shel Silverstein, Where the Sidewalk Ends, Evil Eye Music, 1974.

My skin is sort of brownish,

Pinkish, yellowish, white.

My eyes are greyish, bluish, green,

But I’m told they look orange in the night.

My hair is reddish, blondish, brown

But it’s silver when it’s wet;

And all the colors I am inside

Have not been invented yet.