Reconstruind Identitatea
septembrie 8 - noiembrie 10, 2022
Artist: Radu Băieș

Radu Băieș (n. 1988, Cluj, România) trăiește și lucrează în Cluj. A studiat pictura la Universitatea de Artă și Design din Cluj (2008-1011, BA, 2011-2013, MA, 2020-prezent, PHD). A expus în România, Cehi ... [mai mult]

Blue moon reflexion, Memories from the journey, 180x150cm, ulei pe pânză, 2022
Sunset, end of journey, 180x150cm, ulei pe pânză, 2018-2022
Leaving the garden, snake bite, 188x190cm, ulei pe pânză, 2018
L-a recunoscut imediat, deoarece acea amintire ereditară fusese transmisă din generație în generație [...]

Conceptul de identitate este definit în dicționar astfel: faptul de a fi identic cu sine însuși. Cu greu se poate vorbi despre identitate, având în vedere faptul că în orice punct al existenței impresia identității persistă, în ciuda faptului că obiectul identității este permanent supus schimbării. Cu alte cuvinte, fiecare dintre noi are impresia neîntreruptă a sinelui, deși, material vorbind, corpul nu prezintă două instanțe în timp în care este identic. Mai mult, există anumite momente critice în care însăși identitatea este pusă la îndoială în mod reflexiv, voluntar sau involuntar, atunci când intervine așa-zisa pierdere de identitate. În astfel de situații, când tot ce e știut își pierde consistența acoperit de o ceață inofensivă dar terifiantă prin caracterul ei atotcuprinzător, are loc ,,re-formarea” lumii.

,,Reconstruind Identitatea” reprezintă alegerea lui Radu Băieș de a tematiza atât acest moment de cumpănă în care are loc fractura identității, cât și ceea ce urmează după, iar rezultatul răzbate din sfera personală către cea a experiențelor generale, cărora fiecare privitor le adaugă sensuri diferite, identificându-le prin prisma propriilor experiențe. Tot acest proces de translație de la personal la general este declanșat și desfășurat prin abilitatea umană de a percepe simboluri, iar natura intrinsec simbolică a lucrărilor se face resimțită prin anumite elemente a căror recurență nu este întâmplătoare. Probabil cel mai ușor de identificat exemplu este cel al personajului cu pălărie care apare în mod obsedant pe întregul parcurs al expoziției. Cu fiecare prezență fantomatică, acesta invită interpretări din ce în ce mai profunde, devenind o călăuză dătătoare de sens, un reper care conduce privirea prin peisaje obscure. Pașii făcuți pentru ca aceste apariții să ajungă să însemne ceva în mod simbolic sunt produși instant, iar potențialul simbolic apare ca urmare a unei dorințe de a face cunoscut un ,,ceva” situat de obicei dincolo de capacitatea generală de cunoaștere.

Interesant este faptul că recunoaștem încă de la prima privire imaginile, înainte ca orice încercare de descifrare metaforică sau simbolică. Cumva, suntem familiari cu peisajul, cu vegetația, chiar și cu omul cu pălărie, ca și cum toate ar fi fost cunoscute la un moment dat, în mod vag, printr-un fel de vis comun. Dimensiunea onirică devine în mod deosebit relevantă, întrucât acolo e locul în care identitatea este distorsionată și împinsă până la limitele existenței ei fragile. Din punct de vedere psihologic, visul este deseori considerat o sursă a analizării capacității simbolice a minții, în calitate de loc al exprimării inconștientului. Impresia recunoașterii, cea a nostalgiei sau a sentimentului de déjà-vu sunt toate manifestate în raport cu anumite repere simbolice. În același context se dezvoltă și ideea memoriei ereditare, sinonimă cu cea de memorie genetică. Ea ar presupune posibilitatea transmisibilității amintirilor prin intermediul genomului, înaintea formării percepției senzoriale. Astfel, anumite imagini, forme sau persoane sunt recunoscute de un individ prin prisma cunoașterii lor de către generații de-a rândul înaintea sa. După toate acestea, citatul de la început devine relevant. În cazul fictiv din romanul lui Gabriel García Márquez este vorba despre momentul simbolic în care amintirea siluetei lui Melquiades îi devine cunoscută lui Aureliano Segundo prin intermediul memoriei genetice, acesta din urmă neavând nicio referință fizică pentru atestarea existenței acelui individ demult pierdut, prieten al bunicului și străbunicului său. În mod similar se produce recunoașterea în momentul în care ne aflăm față în față cu lucrările lui Radu Băieș. Aici, identitatea a ceea ce este privit devine sinonimă cu identitatea privitorului care, printr-un lung șir de experiențe proprii sau moștenite, devine conștient de faptul că imagini ale lumii prind contur prin intermediul său. Această perspectivă semnează sentința omului la singurătate, aducând în prim plan individul ca unic creator al lumii simbolice.

Citeste Descrierea Completa ...