
Marcel Rusu (n. 1989, Mediaș, România) este un artist vizual care trăiește și lucrează în Cluj-Napoca, România. A absolvit studiile de licență (B.F.A.), masterat (M.F.A.) și doctorat (D.F.A.) la Universitatea de ...
[mai mult]A Hard Rain is Gonna Fall
În majoritatea lucrărilor post 2022, pe format de dimensiuni medii spre mari, realizate de Marcel Rusu, sunt convergente două suprafețe: una arhitecturală ca purtătoare a plasticităţii picturale și a sugestiei conceptuale, iar alta afectivă, în care apar fie partenera sa de viață, fie chiar artistul, suprafețe care se colează indisolubil într-o tipologie bazală a reprezentării, care se leagă de una dintre problemele fundamentale ale iluziei pe un panou bidimensional, problema mnemonică – dar și convenție picturală – a opoziției dintre figură și fond.
Dacă în ce privește figura lucrurile cum spuneam sunt destul de directe, fundalul este deopotrivă precis localizat, cât și semnificat în contextul noilor realități alarmiste politic, ale războiului situat la răsărit pe continentul European, început chiar în acel fatidic an 2022. Coexistă mereu acest dualism al planurilor, unul solar, sugerat fie prin elemente tipice ale culturii de consum, prin obiecte de design ale standardului vestic, fie prin locuri ale culturii loisirului, ca plaja, grădina luxuriantă, piscina, contrapuse realitățiilor tipic estice, adesea sugerate printr-o furtună purpurie, încărcată cu fulgere electrice, sau prin construcțiile sale ca blocuri vagon de locuințe îngrămădite, garduri din plăci de beton, ori stabilopzi entropici – aceste structuri de beton unice peisajului topografic al litoralului Mării Negre. Când, compozițional apar elemente de arhitectură vestică, acestea sunt tot din categoria brutalismului, evidențiindu-se în primul rând Centrul Barbican. Împreună cu figura orizontului intim al artistului, nu este de mirare că acesta o plaseză mereu sub un orizont al protecției, fie în spațiul solar vestic, fie sub adăposturi structural solide.
În ce privește planurile dintre figură și fundal, acestea sunt înscrise spațiul interstițial, adică acelui spațiu structural situat între lucruri, limită a haosului din sistemele fizicii. Potrivit lui Janet Fiskio, acest spațiu interstițial este mai mult un proces decât un loc stabil sau o locație fixă, existând în și între spații disparate, de-a lungul unui continuum experiențial și creând astfel, metaversuri alternative ale realității, într-un spațiu unificat care se manifestă simultan.
Când această ipostază aporetică nu apare, ne confruntăm cu o altă problemă fundamentală a convenției picturale, aflată la polul opus cel puțin ca periodicizare, ce a gilajului (grid) care lateralizează compoziția și implicit o abstractizează. Aici nu mai este vorba despre mici momente ale cotidianului transcodificat, ci de elementele constitutive ale picturii în sine, digitalizate – linie și plan – fiecare reduse la un element de bază ca un cifru atomizat, iar culoarea, un blur impresionist realizat adesea prin aerograf, nostalgic, definește imagini tipice ale cadrului postdecembrist – ansambluri de locuințe brutaliste ca machete, macarale, parcări cu mult beton – melancolii ale ruinei.
În aceste compoziții pare că nu mai există nici o distincție între plan și reprezentare, sau mai bine spus planul este reprezentarea, iar câmpul imaginea. Întreaga suprafață pare un grilaj, privită de la distanță. Acest efect este obținut prin tehnicile variate folosite de artist, uneori manuale alteori mecanice, care fac, la polul opus, ca privite de aproape să ne pară că acest element este decapat din imagine, cam la fel cum s-ar întâmpla și dacă am privi de după plasa standard pentru geamuri la care face referire elementul compozițional, situată în contre-jour, în soarele puternic ecranat de beton izotropic.
Alături de fotorealismul evident, ce leagă aceste lucrări de tehnica fotografiei, cât și de producția anterioară a artistului – fiind de-altfel o altă problemă trasată la începuturile secolului XX – sunt înscrise chiar în proprietățile structurale ale unora dintre lucrări. În acest caz vorbim de alegerea unui cadru similar celui tip Polaroid, un aproape pătrat, care sugerează deopotrivă stagnare spațială și atmosferică, cât și doar puțină-puțină mișcare, doar cât să încarce cu stranietate cadrul.
Marcel Rusu construiește din bucăți de spații, locuri experiențiale ale imaginarului colectiv, prin aceste elemente binare precis delimitate și idealizat redate. Acestea sunt deopotrivă reprezentări vizibile ale experiențelor noastre cartografiate în spații urbane, sau în unele cazuri, aluzii metartistice la compoziții din istoria artei. Iar la acest aer, adesea de scenă imponderabilă și luminată din interior ca o dioramă, contribuie decisiv și elementele atmosferice exacerbate, furtuna electrică și violacee – această culoare, purpura, fiind în sine reprezentare simbol a spiritualității estice – sau spațiile solare de o uniformitate idealizată, tipică unui Canaletto în Anglia cea rece și umedă –
A Hard Rain is Gonna Fall *
Horațiu Lipot
*titlul expoziției face referire la melodia A Hard Rain’s A-Gonna Fall, a artistului Bob Dylan
Citeste Descrierea Completa ...