Teoria Recapitulării
iunie 8 - august 10, 2023
Artist: Ștefan Ungureanu

Ștefan Ungureanu s-a născut în 1984, locuiește și lucrează în București. Este absolvent al Universității Naționale de Arte București. A avut expoziții personale la Düsseldorf (Atelier Am Eck), Cluj-Napoca (Inv ... [mai mult]

Running man, acrilic pe pânză, 121x129 cm, 2023
Growth, acrilic pe pânză, 119x90 cm, 2023
Vanitas, acrilic pe pânză, 131x90 cm, 2023
Anechoic time, acrilic pe pânză, 220x117 cm, 2023
Vanitas prototype, acrilic pe pânză, 66x192 cm, 2023
Kali, acrilic pe pânză, 117x126 cm, 2023
Gravity, acrilic pe pânză, 110x73 cm, 2023
La 20 de ani, moartea e bravadă, e cochetărie.

La 20 de ani moartea e bravadă, e cochetărie. Nu ești cu adevărat muritor atunci, e mai mult un mod de a deschide o discuție decît o prezență familiară. Ai auzit de ea din cărți, e glorioasă sau e un moft de care nu ai cum să te împiedici. La 30 de ani ai asistat la cîteva înmormîntări, cineva drag a fost pus în 3 zile în pămînt, e halucinant, tocmai vorbisei cu el/ea și acum e țeapăn/ă ca o statuie  iar poimîine un buldozer/bobcat varsă o brazdă de glie peste coșciugu-i. Amin. “S-a dus unde nu e întristare sau suspin/chin, bla bla…”. Prostii, e o vreme tristețe, nu chin, viața e eternă. Șocul e depășit cu cîteva beții, dar pe la 35 de ani cînd te apleci, scapi un ușor icnet. Au, ah… O fi de la rinichi, te duci la doctor, n-ai nimic.

Icnetul rămîne, chiar dacă ești activ și bați coclauri sau faci sport. Spre patruzeci de ani vine un copil. E ca și cum te-ai lua de la început, tu bei, de fapt, laptele lui. Tu înveți să zici automobil, lori lori, da, a-u-to-mo-bil, mașină, da, tu vorbești cu gura lui. Cos-mo-na-ut, da, se duc în cer, da … Ce-i aia tata? Lumînare. ”Mu-mu-la-re”… haha, lumînare dragul meu… Ce face “mu-mulare”? Arde, răspunzi pierdut. De ce, întreabă piciul și tu schimbi vorba rapid. Dar asta e o greșeală, nu trebuie schimbată vorba, problema trebuie pusă frontal. De ce arde lumînarea? Orice explicație desfășoară o imagine care nu face decît să descrie viața dintr-un buștean tăiat. Lucrările lui Ștefan Ungureanu vorbesc despre asta cu o insistență cvasi-eroică. Ce se întămplă cînd lumînarea a ars, cînd fantoma a părăsit casa? Ștefan are o obsesie în a cartografia artefactele care au animat visuri umane. Știm asta din seriile mai vechi ce le puteți vedea în catalogul “Mapping narratives – Time/Space din 2019, ed. Vellant. Catalogul pune în evidență procesul ce-i devine stil specific: transferul vieții tridimensionale  în spațiul bidimensional al imaginației. Aparent totul pare un fel de mortificare, să proiectezi viul în plan e o vivisecție crudă care anulează combustia însuflețirii. Și totuși, această mumificare de tip punere în insectar este procedeul specific al artei. Trebuie spus că recursul la bidimensional ține de instinctul primordial al omului. Dacă există vreo epifanie  care ne-a dat bobîrnacul spiritual inițial aceea a fost această “ficțiune” a spațiului 2D, care nu există decît în noi, e spațiul imaginației, al nealterabilului, al geometriei. E harta noastră     către absolut. Din 2D ne-am extras tot – imaginile, scrisul, instrumentele constructorilor , tot ce a făcut cu putință zbaterea culturii și a produs suprastructurile civilizaționale. E cunoașterea luciferică cu care mestecăm din lume și viață. O metaforă bună pentru această ustensilă specific umană (artistică deci) este personajul Edward Scissorhands din filmul cu același nume de Tim Burton. Orice atingi, rănești, dar pentru a putea să cunoști ceva trebuie să pui bisturiele în funcțiune. Rezultatul va fi ecorșeul lipsit de viață care-ți va supraviețui ca exponat de perete. În expoziția “Teoria recapitulării” Ștefan duce mai departe o cale   deschisă de lucrarea “Vanitas” din 2015 ( pag. 45 din catalogul Mapping narratives – Times/Space). E practic o înscenare de tip platformă pentru natură moartă în care stativele și o întreagă panoplie de instrumente de fotografiat orchestrează prezența craniului unui om de Neanderthal.

Sentimentul este de spațiu în care se investighează ceva, loc al privirii ascuțite, în care fiecare aspect este investigat, pus în cea mai bună lumină. Nu există penumbre, neclarități, subiectul – craniu este punctul de interes al compoziției și presupunem că va fi “cunoscut” printr-o cascadă de blițuri. Trebuie să remarcăm că strategia încă nu diferă de vanitas-urile clasice. În naturile moarte se pictau animale (vînate și deci moarte) sau plante care fuseseră vii (florile în naturile moarte sunt tăiate de cele mai multe ori și puse în glastră). Tema e moralizatoare, “memento mori” este muzica intonată. În “Teoria recapitulării” care prezintă seria nouă derivată din Vanitas-ul din 2015 , Ștefan Ungureanu continuă  procedeul și vorbește mai mult despre felul cum privirea distanțată, științific-antropologică, ucide prin înscenare. Explicația științifică e lumină regizată care încearcă să reanime caraghios viața. E totuși o situație absurdă, parcă plasată într-un viitor ce a uitat de grația naturalului. Lucrările lui Ștefan sunt proiecții ale acestei priviri/mizanscene. E ca un teatru de marionete în care se joacă o piesă despre cum se face teatru. Un Pirandello pictural. Această dublă distanțare are și umor. Lucrarea de pe afiș e recompunerea unui model de schelet uman parcă înfățișat de un paleontolog al viitorului, poate un extraterestru, poate un descendent robotic al nostru care încearcă să regăsească adevărul originii lui suspecte. Aproape nimic nu e natural în colajul prezentat. Capul e de Neanderthal iar restul siluetei e alcătuit din artefacte. Mîna dreaptă e singura umană, ea arată sensul mișcării alergătorului nemișcat. Pare că e bărbat. Poate din cauza accesoriilor pseudo-bionice care ne duc cu gîndul la un Megatron sau la un Robocop. Tema bărbatului care aleargă (din expoziția precedentă – Garden of Eden) e reluată  aici în cheie SF-distopică. Hazul se instaurează subtil, practic lucrarea e o reprezentare mot a mot a definiției umorului la Bergson: “brusca apariție a mecanicului în lumea viului”. Te aștepți la grație de animal în plin fuleu și de departe iluzia rezistă cîteva secunde. Cînd colo, acest Forest Gump descărnat e compus din proptele și obiecte, un fel de Archimboldo funest al viitorului. Scheleții care fug sau dansează au avut tot timpul puterea de a declanșa hohotul de rîs atît în desene animate cît și-n dansurile macabre medievale. În carcasa pieptului, pe post de motor, Rînjitul are o moleculă supradimensionată de serotonină. Fuga omului-plăcere capătă sens, fear is the natural consequence of the pursuit of happines. Lucrările lui Ștefan Ungureanu au nevoie de acest tip de detectivistică culturală, una dintre ele descompune imaginea celebră a facerii lui Adam de pe peretele Capelei Sixtine. Mîna divină cu degetul mai “activ” e interpretată de o mănușă de cosmonaut, Adam se exprimă printr-o mînă umană retezată de la cot. Și mănușa și mîna sunt susținute de trepiezi fotografici ca-ntr-un muzeu de științe naturale. Trebuie spus că de-abia acum, prin această juxtapunere ciudată a celor două gesturi observ ce reușită iconografică epocală a realizat Michelangelo. Ele sunt aproape identice dar… o mică înclinație a încheieturii și un index ceva mai erect face diferența între creator și creatură. Toată mizanscena lui Ștefan e însuflețită inspirat de un joc de panglici dezoxiribonucleice. E o soluție plastică care dinamizează toată compoziția, deși lucrurile acolo sunt inerte sau trase în țeapă de tot felul de proptele, benzile vieții flutură, vîntul bate, e poate ceva mișcare  acolo…

O a treia lucrare este o reconstrucție a zeiței Kali care este e un colaj de artefacte istorice umane. Capul e stela lui Naram – Sim de la Luvru, povestea unui război de acum patru mii și mai bine de ani.Sabia e un falx dacic iar inamicul învins e un costum de cosmonaut sovietic. Pe lîngă actualitatea subiectului ( cînd oare n-a fost actual?) există și un clinci premonitoriu, Kali arată precum un robot victorios de printr-un serial de tip Black mirror. Restul lucrărilor așteaptă ochii și mintea privitorilor, punctul de final este o reinterpretare a celebrului skull and crossbones, imaginea iconică a morții și a  piraților care evident că are o tradiție milenară, nu doar seculară. Tigva și cele două oase fac referire la Jolly Roger ( steagul piraților) dar și la Golgota, dealul crucificării lui Isus. ( “cu moartea pe moarte călcînd” capătă ecouri în plus).

Tot în urma unui Paște în care moartea era anual abrogată prin cîntece, lumînări aprinse și ouă sparte am simțit și eu nevoia să sparg solemnitatea celebrării și, în loc de conversație în jurul mielului, am încercat să propun o idee de aplicație de telefon. “Mortua est” să-i zicem, nu, e prea românesc și e la feminin, nu, “Memento Mori” mai bine, să aibă impact global.

Va fi o aplicație prin care înregistrezi live și filtrul algoritmuluii îți depistează zonele din realitate unde e prezentă moartea. Rezultatul vizual ar fi de felul display-ului termic a lui Predator prin casca lui de Vader rastafarian în care viața s-ar hrăni și va coabita cu moartea, ar fi de fapt o singură realitate circulară. Cu mijloace analoge asta face și Ștefan Ungureanu, subliniază omniprezența morții și felul cum privirea detașată suspendă și moartea și viața și le face două aspecte ale aceleiași realități conștiente. Revigorarea unui gen minor ( natura moartă) cu o istorie majoră este o reușită în sine, un update distopic pe care Ștefan îl produce cu atenție și lejeritate.

Text: Dan Popescu

Citeste Descrierea Completa ...